Independentul.MyForum.ro :: Ignatul si Craciunul

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Ignatul si Craciunul

Odata cu Ignatul, oamenii de altãdatã se considerau oarecum în perioada sãrbãtorilor de iarna, deºi, formal, mai erau încã cîteva zile pînã la Crãciun. Þinut întotdeauna pe 20 decembrie, Ignatul era ºi este asociat cu porcul. De ce? Vom încerca un rãspuns succint în rîndurile care urmeazã, sãrbãtoarea de pe 20 decembrie avînd, dupã cum vom constata, o legãturã intrinsecã cu sãrbãtoarea Crãciunului.

***

Înainte de a afla semnificaþia tãierii rituale a porcului în ziua Ignatului, vom prezenta cîteva practici ºi credinþe specifice acestei sãrbãtori. Astfel, la tãierea porcului nu trebuie sã asiste nici un milos, existînd credinþa cã porcul murea cu greutate, iar carnea nu va mai fi bunã; se spunea chiar cã cei care vãitau porcul îl supãrau pe Dumnezeu! Dupã ce porcul nu mai miºca, se fãcea o tãieturã în chip de cruce, la ceafã, peste aceasta punîndu-se sare, spunîndu-se cã numai aºa sufletul porcului va ieºi din cap. De obicei, coada, urechile ºi beºica erau date copiilor, pe gospodari interesîndu-i în special splina, aceasta indicîndu-le, în funcþie de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de pãr lung trebuiau neapãrat sã mãnînce din aceastã splinã! Gãsirea de sînge închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stãpîn, acest lucru însemnînd noroc la bani. Dacã porcul era negru, cei care participau la tãiere se mînjeau cu sînge pe faþã, sperînd cã vor fi mai roºii la faþã ºi sãnãtoºi tot anul care va urma. Acelaºi sînge, strîns într-o strachinã cu mãlai, uscat ºi mãcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nãlucã, spaimã º.a. Cei care trebuiau neapãrat sã munceascã pe 20 decembrie, o puteau face numai dupã ce vedeau sînge; altfel, femeile urmau a… grohãi ca porcii sau le erau distruse bulendrele puse la uscat pe garduri de aceiaºi porci!

Deºi creºtinismul a asociat porcul necumpãtãrii ºi lãcomiei, pentru comunitãþile arhaice acest animal, mai ales prin sîngele sãu, era unul din cele mai importante ajutoare întru revigorarea… Soarelui. Ne-ar trebui destul spaþiu pentru a explica modul în care percepeau timpul oamenii de altãdatã ºi a întelege, astfel, în mare mãsurã, mulțimea lor. Amintim aici doar cã, începînd cu echinocþiul de toamnã, oamenii observau cum Soarele intrã într-un aparent proces de dispariþie, consecinþa directã fiind micºorarea duratei zilei ºi rãcirea vremii; oamenii comunitãþii tradiþionale credeau cã trebuie sã intervinã în susținerea astrului ceresc înainte ca acesta sã disparã, momentul hotãrîtor pentru acordarea ajutorului fiind plasat în preajma solstiþiului de iarnã, adicã atunci cînd este cea mai scurtã zi din an. Ei bine, românii au decis sã ajute Soarele, nu întîmplãtor, prin sacrificarea… porcilor în cinstea zeului Saturn, sîngele porcilor trebuind sã întãreasca Soarele slãbit de efortul pe care-l depusese peste an. Nu este deloc exclus ca anterior sã fi fost sacrificaþi oameni, la români întîlnindu-se încã o credinþã corespunzător cãreia „Ignatul are rînduit sã moarã negreºit un om în ziua sa”.

Aºadar, porcul sacrificat ritual la Ignat (din latinescul ignis - foc!) nu era altceva decît o întruchipare zoomorfã a Soarelui, o altã întruchipare, de data aceasta de naturã vegetalã, fiind grîul, despre acesta existînd o mulþime de credinþe ºi practici în Ajunul Crãciunului.

***

Crãciunul, ca ºi Pastele, era una dintre cele mai aºteptate sãrbãtori. În postul de ºase sãptãmîni care îl precede, oamenii fãceau multiple pregãtiri, încercînd sã întîmpine cum se cuvine o sãrbãtoare de o întocmai importanþã. Trebuie precizat cã sãrbãtoarea Crãciunului nu se referea altãdatã numai la Naºterea Domnului Iisus, pentru oamenii comunitãþilor arhaice începînd, din Ajunul Crãciunului, o perioadã ritualã de 12 zile destinatã deosebit renovãrii timpului, toate acþiunile ºi practicile din aceastã perioadã avînd la bazã ideea coborîrii lumii în haos ºi reinstaurarea unei noi ordini cosmice. Pãrinþii Bisericii creºtine au avut înþelepciunea ºi au plasat Naºterea Mîntuitorului, ocazie esenþial pentru noua religie, chiar în cadrul celei mai critice perioade din anul calendaristic, cînd, se spune, timpul este impur, periculos, desfiinþîndu-se graniþele dintre lumi, însã, la capãtul acestei perioade, lumea pãmînteanã este din nou purã ºi primenitã de forþele rãului, aºa încît Naºterea Domnului era asociatã, simbolic, cu aceastã restaurare anualã a lumii celor vii, Domnul Iisus fiind socotit noul Soare care aduce Lumina ºi Cuvîntul în lume.

În legãturã cu numele popular al sãrbãtorii existã mai multe opinii, ba cã ar veni de la latinescul „creatio” - naºtere, ba de la slavul „Karacun” - moarte nãprasnicã sau spirit al morþii, ba din albanezul „Kërçum” - buturugã. Specialiºtii români, avînd în vedere rolul de seamă pe care îl juca buturuga sacrã, aprinsã ritual în noaptea Crãciunului pentru a ajuta Soarele slãbit de puteri, înclinã spre o origine traco-dacicã a sãrbãtorii, aceastã opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantã amintitã mai sus. Evident, acceptînd aceastã origine, trebuie sã acceptãm ºi faptul cã sãrbãtoarea Crãciunului a pãstrat, dupã cum vom vedea, ºi o mulþime de elemente precreºtine, elemente care-ºi aveau pe deplin explicaþia în plan mitico-magic.

Pentru cei care contestã veridicitatea aserþiunilor anterioare, mai precizãm cã timp de o sutã ºi ceva de ani, în veacurile III-IV, Naºterea Domnului era o sãrbãtoare comunã cu Botezul Domnului, acestea þinîndu-se pe 6 ianuarie. De abia în anul 354, papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Naºterii lui Iisus, în Orient acest lucru întîmplîndu-se în anul 379.

În Ajunul Crãciunului se postea altãdatã pentru Maica Domnului, ea fiind în aceastã zi muncitã ºi suparatã; nu se mînca nimic cu sînge, pentru cã Maica Domnului fusese în Ajun plinã de sînge; în schimb, se mînca din toate roadele pãmîntului, oamenii fiind aproape obligaþi, pentru ca astea sã rodeascã în anul care urma, sã guste cîte puþin din ele. Se mînca pe sãturate bob, pentru a avea saþ, perje, spre a te îndulci ºi a nu te sfãdi cu nimeni, vãrzãri, turte („pelincele Domnului” - în amintirea partenerelor care i-au dus Maicii Domnului la rodini pelinci!), la urmã lãsîndu-se gãluºtele cu pãsat, despre ele crezîndu-se cã sunt neamurile sfãdãuºe, din moment ce atîta vreme cît fierb în oalã „tot una clocotesc ºi huiesc”. Preotul, dupa ce blagoslovea bucatele ºi casa, trebuia, potrivit obiceiului pãmîntului, sã ºadã neapãrat pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grãunþe; dacã nu ºedea, atunci, se spune, nu vor ºedea nici peþitorii, nici norocul, nici cloºtele pe ouã!

Grãunþele pe care stãtuse Sfinþia Sa erau date apoi la gãini, mai întîi fiind trecute prin veriga coasei ºi printr-o bortã a laiþei. Prin Ardeal, întâia grijã a femeii, dupã ce ieºea popa din casã, era sã mãture repede, dacã nu fãcea aºa riscînd sã aibã casa plinã de purici peste an!

Multe practici din Ajun au ca principalã grijã vitele din bãtãtura, dîndu-li-se mîncare pe sãturate, cã doar în aceastã seară „s-a nãscut Hristos în iesle”. Din toate mîncãrurile pregãtite gospodina obiºnuia sã punã cîte puþin într-o strachinã, cu aceasta plinã înconjurînd casa de trei ori; apoi conþinutul era dat vitelor, sperîndu-se cã, procedînd aºa, vitele vor fi sãtule ºi vor avea spor. Apa ce rãmînea de la spãlatul vaselor era datã de bãut vitelor, uneori în a treia zi de Crãciun animalele fiind ºi stropite. Pentru a avea frupt vacile, era bine sã nu se împrumute nimic din casã în toatã aceastã perioadã, focul (deloc întîmplãtor!) ºi aluatul dospit trebuind sã fie foarte bine pãzite ºi nicidecum împrumutate. De asemenea, orice fiinþã sau lucru care fusese împrumutat peste an trebuiau aduse neapãrat acasã, spunîndu-se cã altfel acestea ar plînge. Ba chiar, nici gunoiul nu trebuia scos din casã pînã la Boboteazã, cei care fãceau acest lucru riscînd sã aibã tot anul musafiri; în fapt, explicaþia mitologicã se referã la spiritele strãmoºilor care ºi-ar fi gãsit culcuº în gunoiul casei. Ca aceste spirite sã-i ajute pe cei din casã, mai ales pe fetele mari, era bine ca în Ajunul Crãciunului mãturatul sã se facã de la prag spre rãsãrit, spre icoane, astfel putîndu-se strînge la casa respectivã peþitorii, binele ºi norocul.

Spre searã toþi ai casei se aºeazã în jurul mesei, aceastã masã fiind cu totul specialã, la ea participînd atît viii, cît ºi morþii. Prin Bucovina, nimãnui nu-i era îngãduit sã se ridice de la masã pînã nu se terminau toate bucatele de mîncat, altfel fugea belºugul din casã. Uneori, bãrbatului i se îngãduia sã se ridice, acesta obiºnuind sã încuie toate uºile pe timpul mesei pentru a nu i se fura nimic din gospodãrie în anul viitor. Femela care se ridica de la masã risca sã nu-i stea cloºtele pe ouã, unul din picioarele ei trebuind sã fie bine þinut pe un topor, dacã vroia sã aibã pui tari ca fierul. „Ca sã iasã deodatã puii” se ridicau de la masã toþi odatã, prin Botoºani mama obiºnuind chiar sã cloncãneascã ca cloºca, iar copiii sã þipe ca puii!

În noaptea Crãciunului se credea cã cerul e deschis, despre cel care auzea cocoºii cîntînd în cer spunîndu-se cã are noroc la bani ºi cã va fi sãnãtos. Alþii, mai puþin atenþi la cocoºi, credeau într-o credinþã conform cãreia dacã apucau sã fure în seara Ajunului ºi nu te prindea nimeni, atunci puteau sã fure tot anul fãrã teama de a fi prinºi. Furtul era uºurat ºi de faptul cã oamenii obiºnuiau sã nu încuie uºile ºi porþile, încuierea acestora atrãgînd dezinteresul peþitorilor! Tot pentru peþitori, fetele mari puneau, în seara Ajunului, o strachinã pe prispã sub fereastrã, sperînd cã-l vor vedea atunci cînd acesta va veni sã mãnînce. Înainte de a se culca îºi punea pe cap o spelcã ce fusese sub prag cînd a ieºit preotul din casã, spelca aceasta favorizînd visarea ursitului.

Oamenii de altãdatã erau extraordinar de grijulii ca în noaptea Crãciunului sã nu se stingã focul, în acest scop punînd în vatrã un buºtean sau o buturugã, aceastã buturugã fiind asociatã, ca ºi porcul ºi grîul, strãmoºilor mitici, de data aceasta de naturã dendromorfã. Bradul de Crãciun, venit pe aceeaºi filierã mitologicã, nu este specific românilor, aceºtia preluîndu-l, se pare, de la germani, pe la sfîrºitul veacului al XIX-lea.

Înca din dimineaþa Ajunului, bãieþii, mai puþin fetele, de obicei în cete, porneau la colindat. Darurile tradiþionale constau mai ales în colaci, numiþi ºi colindeþi, acestor colaci de Crãciun fiindu-le atribuite puteri magice. Uneori, neamurile mai scãpau ºi cîte un ban sau fructe. Flãcãii ieºeau la colindat, adesea mascaþi, spre miezul nopþii, ceata flãcãilor avînd în toatã aceastã perioadã sarcini teribil de complexe în viaþa satului tradiþional (trãia în grup la o casã anume, scotea fetele la joc a doua zi de Crãciun, asigura ordinea ºi disciplina în sat în cele 12 zile º.a.). Oamenii primeau întotdeauna colindãtorii, deoarece se credea cã atunci cînd nu se vor mai auzi colinde pe pãmînt vor ieºi diavolii ºi vor pune stãpînire pe lume, neprimirea colindãtorilor fiind socotitã un mare pãcat.

În apa în care se spãlau înainte de Crãciun, oamenii puneau o nucã ºi un ban, crezînd cã vor fi sãnãtoºi ca nuca ºi vor avea noroc la bani. În zilele de Crãciun, prin Basarabia, se organizau petreceri, cunoscute sub denumirea de „cumpãnii”, la acestea participînd cîte ºapte-opt perechi, la cumpãnii mîncarea, bãutura, vorbitul, cîntatul ºi jucatul fiind ingredientele bunei dispoziþii. De la un gospodar se trecea la altul ºi tot aºa, pînã a doua zi, cînd satul rãsuna de cîntece. Cînd oamenii se întîlneau pe drumuri, obiºnuiau sã se salute cu o formulã disparuta azi: „Hristos S-a nãscut!”

Pentru amatorii de prognoze meteo, amintesc cã ploaia sau ninsoarea din prima zi de Crãciun prevestesc un an nou bun, în timp ce vremea seninã sau vîntul anunþa un an rãu; dacã e cald, încît se pot þine uºile deschise, atunci la Paºti va fi frig!

Moº Crãciun, în chip de moºneguþ rotofei, îmbrãcat în hainã roºie, cu barbã lungã ºi albã, cu sacul de cadouri în spinare sau stînd într-o sanie trasã de reni, este o imagine deosebit de tîrzie închipuitã de Thomas Nast, un desenator american, între 1863 - 1866, imaginea avînd ca punct de plecare pe Sfîntul Nicolae, de acest fapt fãcîndu-se „vinovaþi” coloniºtii olandezi ºi cei englezi ce au plecat în America în secolul al XVII-lea. Aºadar, nimic din tradiþia româneascã în imaginea actualã a lui Moº Crãciun, însã dupã 1960 aceastã fotografie s-a impus în toatã lumea, aºa încît o luãm ca atare.

Aceasta era sãrbãtoarea Crãciunului de altãdatã. Capul unei perioade rituale de renovare a anului cosmogonic, Crãciunul îi introducea pe oameni într-o atmosferã unicã, specificã atît sfîrºitului, cît ºi începutului, atît tristeþii, cît mai ales bucuriei.

În final, aº dori sã exprim, prin intermediul unui fragment de colind, sentimentele care mã încearcã acum, în preajma frumoaselor sãrbãtori de iarnã: „Amin, amin, / Acest praznic l-am aºteptat / Cu tri cîntãri cãlãtorind, / Veºti bune aducînd, / Cu dar ºi cu plăcere / Amin, boieri, sã vã fie.”