Independentul.MyForum.ro :: Ceremonia ceaiului

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō în japonezã) este un ritual tradiþional influenþat de Budismul Zen prin care ceaiul verde matcha (抹茶) — sau „roua preþioasã lichidã” — este preparat într-o manierã ceremonioasã de cãtre o persoanã iniþiatã ºi servit unui grup mic de oaspeþi într-o atmosferã liniºtitã. În esenþa sa, ceremonia ceaiului reprezintã expresia sinteticã a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.

Istorie

Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare cã este originarã din munþii din sudul Asiei, de unde a fost adusã în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era bãut mai ales pentru gustul sãu ºi era aºa de important încât a ajuns subiectul unei cãrþi în trei volume numitã Chá jīng, Cartea sacrã a ceaiului, scrisã de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În acea perioadã frunzele de ceai se presau ºi se uscau în formã de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber ºi sare.
Maestrul EisaiÎn timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate ºi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formã de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul sãu ºi de cãtre laici. Ceaiul a fost folosit în curþile aristocratice ºi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.
Maestrul DogenPreotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al ºcolii de zen Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, dupã studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului întrebuințat în timpul meditaþiei. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietãþile ceaiului atât pentru sãnãtatea fizicã cât ºi pentru cea spiritualã. În Uji, localitate din vecinãtatea oraºului Kyoto, înfiinþeazã o grãdinã botanicã unde cultivã, printre alte plante, ºi planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparatã prin infuzie ºi servitã ca o bãuturã revigorantã în templu. Vizitatorii ºi cãlugãrii budiºti de la alte mãnãstiri, care doreau sã înveþe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminþe ºi lãstari. Eisai este recunoscut în Japonia ca „pãrintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând dupã aceea binecuvântarea împãratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împãrtãºit ºi de discipolul sãu Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al ºcolii de zen Soto.

Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai ºi instrucþiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunãtãþi viaþa de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.

Maestrul Murata JukoAprecierea ceaiului nu a rãmas îngrãditã în temple, ci popularitatea sa s-a rãspândit la casele nobililor din Kyoto ºi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie ºi includeau momente în care participanþii identificau diverse modele de ceai care erau oferite învingãtorilor.

Marele Maestru RikyuDin aceste manifestãri iniþiale de divertisment, utilizarea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit aºa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe profilul spiritual, ºi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formã de expresie artisticã, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se crește la noua clasã a comerþului ºi între secolele XIV-XVI, chiar ºi printre samurai. Aceºtia din urmã erau educaþi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaºi seriozitate cu care se pregãteau pentru artele marþiale.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japonezã 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecþionându-l pânã la artã, formã în care se gãseºte în zilele noastre.

Introducere în ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului sfârºitul secolului al XIX-leaNumele de chanoyu este știut ca posedând semnificaþia de „ceremonia japonezã a ceaiului”, deºi tradus întocmai înseamnã, de fapt, apã fierbinte pentru ceai.
În cultura japonezã, indiferent ce formã de artã este descrisã ca o „cale” spiritualã. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spiritualã a ceremoniei ceaiului.
Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaþa culturalã ºi artisticã a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Aceastã artã este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenþa ceremonialului este de naturã spiritualã ºi presupune o anumitã dispoziție sufleteascã din porțiunea participanþilor. Cei ce se adunã sã ia parte la ceremonial trebuie sã lase afarã toate necazurile ºi grijile vieþii cotidiene cândva de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de liniºte într-o atmosferã calmã.
Ceremonia ceaiului reprezintã prepararea ºi servirea ceaiului verde sub formã de pudrã în prezenþa oaspeþilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completã include kaiseki (懐石) sau chakaiseki (茶懐石), (servirea unui aperitiv) ºi servirea de douã ori a ceaiului (koicha ºi usucha). Aceasta dureazã aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stã în putinþã pentru a crea oaspeþilor un confort estetic, intelectual ºi psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade destul de îndelungate nu numai însuºindu-ºi procedurile de servire a ceaiului în faþa oaspeþilor, dar ºi învãþând sã aprecieze arta, meºteºugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grãdinilor, în acelaºi timp dobândind graþie ºi sensibilitate pentru nevoile celorlalþi.

Ritualul

Pregãtire pentru ceremonia ceaiului, Toshikata, 1905Calea ceaiului se numeºte sado sau chado (ambele scrise 茶道 în kanji). Termenul sado este folosit de ºcoala Omotesenke, iar termenul chado este folosit de ºcoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trãire rafinatã care necesitã un deosebit simþ estetic, iar atunci când este bine stãpânit ajunge sã nu mai fie o simplã petrecere a timpului ci una din cãile autocunoaºterii. Arta ceaiului reprezintã cultul frumosului, este o tainã a armoniei ºi a puritãþii, este o artã sã ascunzi frumosul ca sã fie descoperit, sã laºi doar sã se bãnuie ce nu îndrãzneºti sã destãinui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasã, este una de cãldurã sufleteascã, o cãutare a odihnei ºi liniºtii, o detaºare de cotidian, dar fãrã ca aceasta sã implice o evadare din realitatea imediatã. Toate astea ajutã la purificarea sufletului, la contactul simplitãþii, oferã o stare tonicã, binefãcãtoare. Deºi toate eforturile gazdei sunt îndreptate cãtre delectarea participanþilor, aceasta nu înseamnã cã ceremonia servirii ceaiului îi lasã pe aceºtia total neimplicaþi.
Pentru buna desfãºurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiþii estetice legate de ustensilele, îmbrãcãmintea participanþilor ºi încãperea unde se desfãºoarã ceremonia. În camera ceaiului trebuie sã domneascã o curãþenie desãvârºitã. Vechimea ustensilelor e o condiþie care trebuie respectatã, nimic nu trebuie sã parã nou cu excepþia vasului de bambus ºi a ºerveþelului pentru ºters care trebuie sã fie de un alb imaculat. Culorile ºi forma ustensilelor nu trebuie lãsate la voia întâmplãrii. Frunzuliþele din care se preparã ceaiul conþin uleiuri eterice, cofeinã, tanini, teofilinã, care în cantitãþi moderate au un concluzie tonic asupra organismului. Valoarea frunzelor de ceai este evaluatã în funcþie de poziþia lor pe tulpinã. În ceea ce priveºte þinuta vestimentarã a participanþilor (kimono, de cele mai multe ori) veºmintele trebuie sã aibã colorații simple ºi sã fie curate. Miºcãrile corpului de asemenea trebuie sã fie armonioase, strict calculate, liniºtite, încărcate de calm interior. O deosebitã importanþã are felul de a saluta, de a se aºeza, de a turna ceaiul în ceºti, felul în care trebuie sã se þinã ceaºca, etc. Principiile ceremoniei cer participanþilor sã admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodatã kimonoul celorlalþi, deoarece ei trebuie sã se detaºeze de absolut orice formã de egoism. Putem astfel afirma cã atunci îndată ce omul tinde sã realizeze ceva, când acþioneazã pentru un anumit scop, existã totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bunã este aceea care se dovedeºte a fi ºi cea mai armonioasã. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toatã atenþia oaspeþilor asupra frumuseþii celor mai simple manifestãri ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cãrbuni ºi de asemenea manifestãrile forþei creative a universului prin încercarea umanã, de exemplu, în confecþionarea de obiecte. Conversaþia în camera în care se serveºte ceaiul se axeazã pe astfel de lucruri. Oaspeþii nu se vor lansa în discuþii în ºoaptã în grupuleþe restrânse, ci îºi vor limita conversaþiile la originile ustensilelor ºi lãudarea frumuseþii gesturilor gazdei ºi a ceremonialului în sine.
China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecþionat-o ºi i-a conferit sobrietatea ºi rafinamentul unei arte adevãrate. Chanoyu a apãrut ºi s-a dezvoltat într-o strânsã legãturã cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Existã însã mari diferenþe între ceremonia japonezã ºi cea chinezã.

Esenþa ceremoniei ceaiului

Chanoyu Mizuno Toshikata(1866-1908)Esenþa ceremoniei ceaiului este armonia. Fiecare miºcare ºi fiecare componentã a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenitãþii absolute. Aceastã tradiþie a fost începutã de cãlugãrii budiºti acum 700 de ani. 200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat simpla ceremonie conceputã de cãlugãri într-un adevãrat ritual. Decoraþiunile care însoþesc aceastã ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o caligrafie semnificativã. Instrumentele de pregãtire sunt aranjate în stil ceremonios de cãtre gazdã, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toþi invitaþii folosesc aceeaºi ceºcuþã, în faþa cãreia fac o plecãciune, o rotesc cu o gesticã precisã ºi apoi o golesc prin înghiþituri mici ºi rare. Dupã terminarea lichidului, marginea ceºtii este ºtearsã cu degetele. Tradiþia cere ca invitaþii sã adreseze gazdei complimente ºi întrebãri, ºi sã admire decorul, instrumentele ºi mãiestria preparãrii. Cu timpul, aceastã ceremonie a evoluat ºi a condus la apariþia teismului, care în esenþã cere celui iniþiat puterea de a pãtrunde ºi a aprecia savoarea ceaiului, dar ºi a ceremonialului propriu-zis, ºi de a se bucura de lucrurile simple.

Ceremonia ceaiului este cunoscutã cu urmãtoarele denumiri:

Chanoyu (metoda anticã),
Sencha-do (metoda modernã),
Misonodoma (metoda pentru occidentali)
Ryakubon (metoda pentru exterior).

[modificã] Baza spiritualã a ceremoniei
Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie aceastã activitate artisticã unicã:

esteticul,
disciplina ºi
interacþiunea socialã.
Consideraþiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile, formele si structura diverselor ustensile, frumuseþea locului de desfãºurare, gustul desertului oferit de gazdã ºi al ceaiului în sine. Disciplina priveºte atât gazda cât ºi invitaþii ºi aceasta trebuie riguros respectatã. În ceea ce priveºte interacþiunea socialã, cu toate cã este posibil de a savura în liniºte, singur, o ceaºcã de ceai într-un ambient tipic ceremoniei, dacã n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic ºi disciplinã nu ºi-ar mai avea rostul.

Dacã esteticul, disciplina ºi interacþiunea socialã reprezintã funcþiile fizice ale chanoyu, putând fi percepute chiar de un observator neiniþiat, ceremonia ceaiului în sine reprezintã un filon spiritual ce fuzioneazã cu arta. Pentru cine practicã ceremonia e necesar un efort constant de a valoriza aspectul estetic, de a rafina disciplina ºi de a implica celelalte persoane, ceea ce în final va conduce spre o înþelegere adevãratã a ceremoniei ceaiului.

Principii fundamentale

Ceremonia ceaiului nu este o simplã pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintã un mod rafinat de relaxare. Exprimã mai degrabã o filosofie de viaþã. Oaspeþii ce participã la ceremonie trebuie sã gãseascã în aceasta o oazã de pace ºi liniºte sufleteascã, departe de rãul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditaþie. Ceremonia ceaiului e un moment, între numeroasele momente ale zilei, moment în care trebuie sã cãutam de a fi conºtienþi de tot ceea ce facem, de orice micã acþiune, de cum acþionãm ºi de tot ceea ce ne înconjoarã fãrã a ne lãsa dominaþi de acestea, dar acþionând în deplinã armonie cu ambientul în care ne gãsim. Este necesar sã facem un solitar lucru o singurã datã. Orice mic efort al minþii noastre trebuie sã se concentreze spre singura acþiune a actului ºi spre nimic altceva.

Un mod de a învãþa sã respectãm acestea sunt principiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (1522-1591), în patru cuvinte simple: 和敬清寂

Armonie (wa 和)
Respect (kei 敬)
Puritate (sei 精)
Liniºte, seninãtate (jaku 寂)
Armonia trebuie sã fie creatã între persoane, între obiecte, între persoane ºi obiecte. Ordinea ºi dispoziþia obiectelor într-un anumit fel creeazã armonia: ochiul ºi implicit mintea primesc o senzaþie liniºtitoare de ordine. Fundamentalã pentru crearea armoniei este liniºtea, ca practicã a meditaþiei. Liniºtea ajutã la concentrarea atenþiei spre ceea ce se întâmplã.

Respectul are o deosebitã importanþã: respectul faþã de o regulã, respectul faþã de instrumentele ceremoniei, respectul faþã de celelalte persoane ºi respectul faþã de sine.

Puritatea se referã atât la puritatea interioarã cât ºi la curãþenia lucrurilor ce ne înconjoarã, puritate raportatã la starea corporalã ºi spiritualã.

Toate aceste trei principii, dacã sunt respectate, duc implicit la Liniºte ºi seninãtate.

Reguli de bazã

Ceaiul preparatSen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus din ºapte reguli de bazã, în fapt instrucþiuni privind prepararea perfectã a ceaiului. El însuºi afirma cã era dispus sã devinã discipolul celui care ar putea sã îndeplineascã în chip desãvârºit aceste sarcini aparent triviale:

Pregãteºte un bol de ceai delicios (la propriu ºi la figurat).
Creeazã senzaþia de rãcoare în timpul verii ºi de cãldurã în timpul iernii.
Aranjeazã cãrbunii în aºa manierã încât apa sã fiarbã cum trebuie.
Aranjeazã florile în aºa manierã încât sã creeze impresia cã se aflã în mediul lor natural.
Fii gata întotdeauna înainte de vreme.
Fii pregãtit în caz cã plouã.
Fii respectuos cu oaspeþii tãi.

Obiectele ceremoniei

chasen, chashaku, chawan, futa-oki, shaku, hishaku, kama, kobukusa, mizusashi, natsume, ro, shifuku, tatamiSen no Rikyu spunea „Cum sunteþi cu obiectele, aºa sunteþi - mai mult sau mai puþin - cu ceilalþi.” În timpul ceremoniei ceaiului multe obiecte participã, nu se folosesc. Cel ce pregãteºte ceaiul trebuie sã renunþe la orice idee de dominare a obiectelor. Obiectele ceremoniei sunt reunite, generic, sub denumirea de dōgu 道具 (unelte). O gamã vastã de dōgu este necesarã chiar ºi pentru o ceremonie nu nespus de pretenþioasã. O listã completã a tuturor obiectelor, modul în care acestea pot fi utilizate ºi diversele stiluri în care sunt fãcute, ar fi greu de realizat, astfel cã ceea ce urmeazã este o scurtã listã cu unele dintre cele mai importante:

chaire 茶入れ: recipient folosit pentru ceaiul koicha;
chakin 茶巾: ºerveþel pentru curãþat ceaºca;
chasen 茶筅: tel de bambus;
chashaku 茶杓: linguriþã de bambus;
chashitsu茶室: camera ceaiului;
chawan 茶碗: canã-ceaºcã, fãcutã de exemplu din ceramica Raku;
daisu: dulãpior din lemn lãcuit pe care se pun obiectele;
fukusa 袱紗: batistã de mãtase;
fukusa-basami: cutiuþã în care fiecare oaspete îºi pune necesarul (kaishi, kashi-yōji, sensu);
furo: obiect de sprijin pentru tatami, folosit din mai pânã în octombrie;
futa-oki: suport de sprijin, din bambus, pentru shaku;
gotoku: trepied din fier pe care se aºeazã kama în interiorul ro-ului;
hishaku 柄杓: polonic de bambus (asemãnãtor cu o pipã lungã) cu care se ia apa din kama pentru a se vãrsa în chawan;
hanaire: vas pentru florile care participã la ceremonie (chabana);
kashi-yōji: mic instrument de lemn folosit pentru a tãia prãjiturile oferite;
kaishi 懐紙 : batiste de hârtie de orez;
kashi: prãjiturile oferite înainte de servirea ceaiului;
kama: fierbãtor pentru apã;
kensui: recipient pentru apa de spãlat;
ko: tãmâie;
kogo:cutiuþã pentru ko;
kobukusa: ºerveþel pe care se aºeazã chawan-ul;
kuromoji: mic instrument din lemn, ascuþit, cu care se servesc prãjiturile;
mizusashi 水差し: recipient pentru apã;
natsume 棗: recipient lãcuit, deseori decorat, folosit pentru ceaiul usucha;
ro: groapã pãtratã în care se pune kama, folositã din noiembrie pânã în aprilie;
shaku: capac pentru kama;
shifuku: sãculeþ în care se repune chaire;
shōmen: punct al pãrþii externe a chawan, de exemplu o patã la marginea cãnii, ce ajutã la orientarea cãnii când este oferitã invitatului sau când este þinutã în mânã;
sensu: evantai pe care invitatul trebuie sã îl poarte cu sine;
tatami: rogojinã ce constituie pardoseala;
tokonoma: locul în care se expun kakemono ºi chabana, numit „locul frumuseþii”;
tomobako: cutie de lemn în care gazda îºi pãstreazã instrumentele.

Kakemono

TokonomaKakemono: pergamentul pictat sau caligrafiat, din hârtie de orez (scrisul se numeºte bokuseki - „dare de cernealã”) ce conþine fie un proverb cunoscut, fie cuvintele referitoare la tradiþia ceaiului: „wa-kei-sei-jaku” (armonie-respect-puritate-liniºte) sau chiar o singurã ideogramã (vânt, pace, puritate etc.). Este unul dintre obiectele cu o mare importanþã pentru cã simbolizeazã funcþia spiritualã a ceremoniei. Gazda decide ce kakemono trebuie ales pentru a simboliza scopul ceremoniei.
Printre aceste "bokuseki", prezentate în formã de ideograme, cele mai des folosite sunt:

Kitsu-sa-ko, Shu-jin-kou, Mu, En, Ichi-go-Ichi-e, Wa-Kei-Sei-Jakuwa-kei-sei-jaku (和敬清寂): principiile fundamentale ale ceremoniei;
kitsu-sa-ko (喫茶去): semnificã faptul cã o ceaºcã de ceai este servitã tuturor acelor ce o doresc;
ichi-go-ichi-e (一期一会): o viaþã, o întâlnire pentru a exprima irepetabilitatea fiecãrei acþiuni, ceremonia pregãtitã zile în ºir, nu va fi de douã ori aceeaºi;
en (○):libertate, egalitate ºi nediscriminare;
mu (無): nu este en. Mu este format din toate obiectele ºi ideile lumii, ca ºi da, nu, zero, unu, etc.;
shu-jin-kou (主人公): personaj principal.

Momentele ceremoniei

Ceremonia ceaiului se divide în trei momente distincte:

kaiseki: un aperitiv;
koicha: ceai dens;
usucha: ceai uºor.

Fiecare clipă la care va asista un invitat la ceremonie descrie o „cãlãtorie iniþiaticã” în adevãratul sens al cuvântului.

Ceremonia ceaiului, în varianta ei completã, se desfãºoarã în cursul a patru-cinci ore ºi de aceea în mod uzual se reduce doar la momentul usucha. Un elaborat cod de etichetã impune toate fazele ceremoniei începând cu numãrul de zile premergãtor invitaþiei, cu ritualul cu care se spalã brațele înainte de a intra în chashitsu, cu locul ocupat în timpul ceremoniei atât de cãtre gazdã cât ºi de cãtre invitaþi, cu desemnarea oaspetelui de onoare, cu modul de a servi ºi de a bea ceaiul.

Koicha ºi usucha reprezintã în mod vizibil douã ocazii variate ale ceremoniei. Koicha prevede folosirea aceleiaºi cãni din care fiecare oaspete va sorbi de câteva ori. Protocolul prevede ca înainte de a-ºi lua cana în mâini, invitatul trebuie sã se adreseze oaspetelui urmãtor, cerându-ºi scuze cã bea anterior lui („O-saki ni!”), iar acesta îi va rãspunde cã poate servi liniºtit („Dōzo!”). Apoi va face complimente pentru gustul aparte al ceaiului, va ºterge partea din care a bãut ºi va reaºeza cana pe tatami. Dupã ce ceaiul a fost gustat de toþi invitaþii (ideal nu mai mulþi de patru), oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira vreuna dintre cãni („O-chawan no haiken?” - „Pot observa cana?”).

În ceea ce priveºte usucha, protocolul este altul. Fiecare oaspete nu va sorbi din ceai ci va bea tot ceaiul, apoi cu degetul va ºterge marginea cãnii, îºi va ºterge mâinile cu un ºerveþel ºi apoi va înapoia cana gazdei. Cana se oferã invitatului cu componentă cea mai frumoasã orientatã înspre acesta.

Descrierea propriuzisa

Urmãtoarea descriere este valabilã atât in cazul ºcolii Urasenke cât ºi pentru Omotesenke, chiar dacã pot exista mici diferenþe în funcþie de ºcoalã sau de ceremonie ºi cuprinde toate cele trei momente.

Pregãtirea pentru ceremonie

Casa ceaiuluiInvitaþii la ceremonie intrã în machiai (camera de aºteptare), de unde sunt preluaþi de cãtre hanto (asistentul gazdei), care le înmâneazã vasele cu sayu - apa caldã ce va fi mai târziu fiartã din nou, pentru prepararea ceaiului. Între timp invitaþii desemneazã unul dintre ei ca fiind invitatul principal (shokyaku 初客) iar apoi hanto îi conduce pe invitaþi spre o grãdina fãrã flori (roji) stropitã în prealabil de cãtre gazdã, astfel încât sã parã cã e plinã de rouã proaspãtã. Aceastã porþiune simbolizeazã curãþirea de praful profan, în vederea intrãrii într-o lume spiritualã. Apoi musafirii se aºeazã (într-o liniºte deplinã, nu se rosteºte nici un cuvânt) pe koshikake machiai (banca de aºteptare de lângã „poarta de mijloc”, chūmon), aºteptând ca gazda ce are titlul oficial de teishu sã îi invite în chashitsu. Cu puþin timp înainte de a-ºi primi oaspeþii, teishu umple un tsukubai (bazin de piatrã) cu apã rece. Luând apã cu un hishaku, teishu îºi purificã mâinile ºi gura apoi înainteazã spre chūmon pentru a-ºi saluta oaspeþii cu o plecãciune. Nu se vorbeºte deloc. Teishu îi conduce pe hanto, pe oaspetele de onoare ºi pe ceilalþi invitaþi (în aceastã ordine) spre chashitsu trecând prin chūmon. Chūmon (poarta de mijloc) are o înãlþime de 91,50 cm astfel cã toþi cei care trec trebuie sã se aplece. Aceastã poartã evidenþiazã faptul cã toþi sunt egali ºi cã poziþia socialã nu conteazã. Înainte de a intra, invitaþii ºi hanto trebuie sã se purifice ºi ei cu apa din tsukubai ºi apoi vor intra în casã.

În interiorul casei ceaiului

În chashitsu nu existã decât mãsuþa pentru ceai, tatami-ul ºi un kakemono - pergamentul pictat sau caligrafiat. Dupã ce fiecare invitat admirã kakemono-ul ºi simplitatea camerei, se aºeazã în ordinea prestabilitã în poziþia seiza: cu fesele aºezate pe cãlcâie ºi cu spatele drept. Seiza (正座) înseamnã, în japonezã, „poziþia corectã”. Se aºeazã ºi teishu ºi aprinde focul cu cãrbuni.

Chakaiseki

Fiecãrui invitat i se serveºte chakaiseki (茶懐石) pe o tavã cu beþiºoare de cedru. Chakaiseki constã în trei feluri: orez fiert într-un vas de ceramicã, supa de orez ºi peºte crud sau legume în saramurã. Se serveºte sake(酒) ºi din nou orez ºi supã. Apoi se serveºte kosuimono, un alt fel de supã ºi un hassun cu uminonomo ºi yamanomono, mâncare de la mare ºi munte astfel elogiindu-se natura. În final se serveºte o prãjiturã numitã omogashi iar invitaþii trebuie sã cureþe obiectele folosite cu un ºerveþel. Dupã ce au servit chakaiseki, teishu îºi invitã oaspeþii de a se retrage în grãdinã, timp în care el va prepara ceaiul ºi va înlocui kakemono-ul cu un aranjament floral numit chabana, de aceeaºi inspiraþie zen - shinto - budistã ca ºi ikebana. Chabana (茶花) semnificã „flori pentru ceai”.

Servirea ceaiului.Koicha

Prepararea ceaiuluiDacã ceaiul se serveºte ziua se va bate un gong iar seara un clopot. Când gongul sau clopotul sunã de cinci sau ºapte ori, invitaþii sunt rechemaþi în chashitsu, îºi purificã din nou mâinile ºi gura ºi intrã. Acum admirã chabana, kama ºi ro ºi apoi se aºeazã în aceeaºi ordine. Teishu intrã cu o chawan, (canã-ceaºcã), chasen (tel de bambus), ºi un chakin (ºerveþel pentru curãþat) din in alb. Teishu se retrage într-o altã camerã de unde se întoarce cu un kensui (recipient pentru apa de spãlat), hishaku (polonic de bambus) ºi futaoki (suport de sprijin, din bambus, pentru shaku). Folosind o fukusa (batistã de mãtase) teishu purificã chawan-ul apoi varsã apa caldã în interior, clãteºte hishaku-ul, goleºte apa din chawan ºi se ºterge cu chakin-ul. Apoi preparã ceaiul ºi îl oferã primului invitat care face o plecãciune, înalþã cana, o roteºte ºi apoi gustã, ºterge marginea cãnii ºi o oferã urmãtorului invitat care va proceda în acelaºi mod. Dupã ce toþi invitaþii au gustat ceaiul, cana îi revine gazdei care o va clãti. Toate obiectele folosite se purificã.

Sfârºitul ceremoniei, usucha

Se reaprinde focul pentru prepararea ceaiului, nu la fel de dens ºi concentrat ca inițialul ceai servit, ci un ceai uºor destinat sã rãcoreascã palatul ºi sã pregãteascã invitaþii sã lase lumea spiritualã a ceaiului pentru a reintra în societatea fizicã. Se oferã posibilitatea de a fuma dar în casa ceaiului se fumeazã cumplit de rar. E doar un semn de relaxare. Pentru a acompania ceaiul se oferã higashi (un fel de prãjituri). În final invitaþii îºi exprimã aprecierea ºi admiraþia faþã de momentele oferite de teishu.

Studiul ceremoniei azi

„Cine studiazã Ceremonia ceaiului învaþã a aranja obiectele, a înþelege ritmul ºi pauzele, a aprecia gesturile si a transpune toate acestea în viaþa de zi cu zi. Tot ceea ce se poate realiza printr-o simplã acþiune de oferire ºi primire a unei cãni de ceai are un singur scop: acela de a se ajunge la liniºtea sufleteascã în strânsã comuniune cu aproapele nostru... Aceasta este semnificaþia cãii ceaiului. O canã de ceai poate, într-adevãr, sã propage pacea: liniºtea astfel dobânditã poate fi împãrtãºitã devenind fundalul unui mod de a trãi...
Elevi ai ºcolii UrasenkeO întrebare care ar apãrea aici în legãturã cu ceremonia servirii ceaiului este dacã japonezii practicã acest ritual acasã, pentru relaxare. Rãspunsul este desigur „nu”. Se întâmplã foarte rar în Japonia de azi ca cineva sã-ºi permitã luxul de a deþine acasã spaþiul ºi cele necesare unei asemenea ceremonii. Recrearea datã de servirea ceaiului a fost întotdeauna, cu excepþia perioadei budiste, doar privilegiul clasei înstãrite. Cu toate acestea, existã ºi astãzi milioane de japonezi, bãrbaþi ºi femei, sãraci sau bogaþi, ce merg în fiecare sãptãmânã la cursuri de prepararea ceaiului care dureazã circa douã ore, în clase cu grupe de câte patru-cinci cursanþi. În timpul orelor, cursanþii învaþã nu numai cum se preparã ceaiul, dar ºi cum se face un bun foc de cãrbuni, cum se folosesc ustensilele, dar ºi cum sã aprecieze arta, poezia, ceramica, grãdinile tradiþionale ºi sã recunoascã toate florile sãlbatice ºi în ce anotimp înfloresc ele. Un alt detaliu extrem de important este ºi modul de aºezare pe tatami (un fel de rogojinã de trestie) ºi cum sã se gândeascã întotdeauna la ceilalþi mai întâi. Îndrumãtorul unui astfel de curs descurajeazã practicanþii de la învãþarea din cãrþi, asigurându-se cã toate miºcãrile sunt învãþate cu trunchiul ºi nu cu creierul. Toate artele tradiþionale - servitul ceaiului, caligrafia, ikebana, artele marþiale etc. - au fost la început predate din generaþie în generaþie fãrã ajutorul manualelor.

ªcoli importante

Urasenke
Omotesenke
Mushanokojisenke
Pânã în secolul al VII-lea, ceremonia ceaiului se transmitea de la maestru la discipol ºi fiecare era liber sã desfãºoare ceremonia în stilul propriu. Când clanul Tokugawa ajunge la putere, se instaureazã ca formã de respect, statutul privilegiat al maestrului de ceai. Sen Sotan (1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu a fost primul care a formulat principiul unei forme de studiu în ºcoalã, a ceremoniei ceaiului. Legenda spune cã înainte de moarte, Sen Sotan, ºi-a împãrþit proprietãþile celor trei fii ai sãi iar aceste proprietãþi aveau sã dea numele celor trei ºcoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke (裏千家), Omotesenke (表千家) ºi Mushanokojisenke.
Aceste ºcoli au evoluat în timp pânã în zilele noastre, fiecare cu ritualurile ei prestabilite, cuprinzând ca punct de sprijin tradiþia transmisã de succesorii lui Sotan si Rikyu. Diploma pentru care cei care studiazã în aceste ºcoli este înmânatã doar de marele maestru (Iemoto). În prezent ºcoala Urasenke este cea mai frecventatã mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viaþã al acestei ºcoli este Soshitsu Sen XV. În Omotosenke se practicã ceremonia tradiþionalã la care pot asista vizitatori non-japonezi. Mushanokojisenke reprezintã o ºcoalã a ceaiului ermeticã, accesibilã doar maeºtrilor ceaiului ºi celor aleºi de aceºtia. Toate ºcolile, deºi au modalitãþi diverse de predare ºi sunt structurate diferit, au un scop comun: ceremonia ceaiului presupune prepararea ºi servirea ceaiului de cãtre gazdã invitaþilor.
Ceremonia ceaiului reflectã artã, este o trãire rafinatã care necesitã un deosebit simþ estetic. Arta ceaiului reprezintã cultul frumosului, este o tainã a armoniei ºi a puritãþii. Gestica, atenþia asupra oricãrui detaliu al unui act rudimentar împins pânã la perfecþiune îngăduie fiecãruia de a-ºi gãsi liniºtea sufleteascã ºi de a împãrtãºi o fericire contemplativã. Ceremonia nu conține nici actori, nici spectatori, ci doar fiinþe, lucruri ce acþioneazã împreunã, unul pentru celãlalt, cu scopul de a crea o clipã de perfectã armonie.

Film

Unul dintre filmele cele mai cunoscute ce trateazã acest domeniu este filmul [[Moartea unui maestru al ceaiului (1989), al regizorului japonez Kei Kumai, premiat cu „Leul de Aur” la Festivalul de film de la Veneþia. Subiectul filmului este centrat pe figura marelui maestru Sen Rikyu (interpretat de Toshiro Mifune). Un discipol al marelui maestru decide de a cerceta motivele care l-au împins pe Rikyu la sinucidere ºi depãºind unele obstacole descoperã un dezacord între împãratul Toyotomi Hideyoshi ºi maestru, privind câteva uzanþe ale ceremoniei. Neavând eficacitatea de a-ºi contrazice propriul suveran, Rikyu decide sã-ºi ia viaþa, în 1591, pentru a-ºi pãstra onoarea ºi pentru a crea remuºcãri împãratului.

Filmul este bine interpretat ºi plin de flash-uri ce ilustreazã minuþios fazele chanoyu. Chiar dacã nu extraordinar de apreciat de spectatorul obiºnuit ce nu va putea înþelege perfecþiunea miºcãrilor actorilor, pauzele impuse de ritualul ceremoniei, privirea ºi momentele de liniºte, filmul Moartea unui maestru al ceaiului rãmâne un film remarcabil pentru genul sãu.

Amaliela