| Amaliela |
| Sirena Cyberspatiului |
 |
| |
| Data inscrierii: 14/Oct/2006 |
| Mesaje: 1496 |
| Localitate: Unguroaica, Oradea |
|
|
|
 |
|
 |
|
Brãila este un oraº în sud-estul României, cu populaþia 216.929 locuitori, reºedinþa judeþului cu acelaºi nume. Oraºul este situat pe malul stâng al Dunãrii, la distanþã de aproximativ 15 de kilometri de Galaþi.
Istorie
Brãila este o veche aºezare pe malul stâng al Dunãrii, apãrând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geograficã ºi de cãlãtorii spaniolã, "Libro del conoscimiento" (1350), dar ºi pe câteva hãrþi catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 ºi Angelino Dulcert, 1339). Este meþionat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport ºi comerþ acordat neguþãtorilor braºoveni. Oraºul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 pânã la sfârºitul rãzboiului ruso-turc din 1828 - 1829, perioadã în care este numit Ibrail. Perioada de maximã înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieºire a mãrfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de mărimi mici ºi medii.
Perioada anticã
Un studiu al originilor Brãilei aratã cã regiunea a fost locuitã din vremuri imemoriale. Existã numeroase vestigii arheologice dovedind prezenþa omului neolitic (Boian-Giuleºti) 5000 i.Hr., la Brailiþa (vârful Catagatei), viaþa a continuat în epoca bronzului, apoi fiind atestatã o puternicã aºezare geticã între secolele IV ºi III î.Hr. aflatã pe terasa înaltã a Dunãrii ºi întreþinând legãturi cu grecii - de la pontul Euxin, pânã la Elada. În era noastrã descoperirile atestã prezenþa civilizaþiei Sântana de Mureº, continuatã cu o aºezare medievalã din secolele X-XI.
Brãila în perioada medievalã
Privilegiul comercial pentru braºoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestã Brãila ca aºezare importantã a Þãrii Româneºti. În 1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brãila ca fiind "oraºul dacilor, în care fac un comerþ mai mare decât în toate oraºele þãrii".
Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatãri ale unor cãlãtori, descrieri de þinut, aºezãri, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele douã cronici: Letopiseþul Cantacuzinesc ºi Cronica Bãlenilor. În primul izvor, Brãila este pomenitã în legãturã cu însãºi intemeierea Þãrii Româneºti prin descãlecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodã), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând pânã în apa Siretului ºi pânã la Brãila; iar alþii s-au întins în jos, peste tot locul, de au fãcut oraºã ºi sate pânã în marginea Dunãrii ºi pânã în Olt ”. Cronica Bãlenilor, deºi foloseºte vechiul letopiseþ scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat ºi de Cantacuzini, aminteºte doar cã domnul întemeietor „Radu Vodã... au început a-ºi tocmi ºi a-ºi îndrepta þara cu judeþe, cu judecãtori..., lãþindu-se pânã la Dunãre ºi pânã la Siret... ”.
Izvoare exterioare Þãrii Româneºti, Letopiseþul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germanã, Letopiseþele de la Putna (numãrul 1 ºi numãrul 2) ne dau una ºi aceiaºi ºtire ºi anume aceea de a ardere a Brãilei de cãtre ªtefan cel Mare (1457 - 1504) la 27 februarie 1470, marþi în sãptãmâna brânzei. În izvoarele narative externe Brãila este amintitã relativ târziu, adicã în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea ºi al XV-lea este Laonic Chalcocondil , unul din cronicarii Bizanþului.
Izvoarele beletristice, puþine ca numãr ºi nu întru totul concludente în privinþa valorii informaþiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepþia Cronicii lui Enveri, dacã avem în vedere aria Brãilei. Scrisã în jurul anului 1456, Cronica rimatã a lui Enveri relateazã în doua din cele trei pãrþi ale sale, date ºi fapte legate de relaþiile Þãrii Româneºti cu turcii, înainte ca ei sã fi atins, Dunãrea ca hotar. Ele privesc Brãila fie indirect fie direct. Aºa de pildã fracțiune a doua a Cronicii lui Enveri, intitulatã Düsturname, se ocupã de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediþie navalã, ajungând pânã la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 ºi 1341 . Bucată a treia cuprinde istoria otomanilor de pânã la expediþia din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea contra Þãrii Româneºti, condusã de Vlad Þepeº. Este ºi locul în care se face referire la Brãila în legãturã cu însãºi prezenþa sultanului în oraº: „ªahul a venit la Brãila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sãrbãtoarea (îyd). ªi de acolo a pornit spre Adrianopol”.
Izvoarele diplomatice din cancelaria Þãrii Româneºti îºi încep activitatea din a doua jumãtate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut pânã acum este privilegiul acordat negustorilor braºoveni ºi din Þara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368 . El reprezintă totodatã ºi cea mai veche dovadã ǎ existenþei Brãilei ca aºezare a Þãrii Româneºti. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încã douã documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape douã decenii constituirea kazalei Brãila cum ar fi ºi un altul, posterior cu trei decenii aceluiaºi moment. Este vorba, pentru cel din urmã de ºtirile cuprinse într-o interesantã kanunnameea, republicatã recent.
Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brãila, atâta vreme cât litoralul dobrogean ºi gurile Dunãrii au fost în atenþia ºi intersul negustorilor ºi cãlãtorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar cã cea mai veche menþiune a Brãilei într-o formã alteratã ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.
O altã sursã cartograficã, pe care socotim a fi, a doua menþiune a Brãilei ca vechime, ar fi o hartã nauticã probabil italianã ca realizare aflatã în Arhivele de stat din Zagreb ºi datatã de primul ei editor (L. Bendeffy) în intervalul 1320-1370.
Urmeazã pentru veacul al XV-lea o înșiruire de hãrþi nautice, mai mult sau mai puþin utilizate de istoricii români în ceea ce priveºte descifrarea realitãþilor din staþiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 ºi 1471, unde Brãila este numitã Brilago, apoi hãrþile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 1480-1493, unde oraºul Dunãrean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul urmãtor nu aduc o creºtere spectaculoasã a numãrului de portulane, aºa cum se va întâmpla dupã 1550, dar Brãila este întâlnitã în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca 1520) numele apare sub forma Brelago.
Ultimele izvoare ce scot în evidenþã arealul brãilean sunt cele numismatice. Secolul al XI-lea este ilustrat de douã monede de la Roman III Argyros (1028-1034) ºi de la Mihail al IV-lea (1034-1041). Cele două sunt gãsite la Brãila, ultima deosebit de recent adicã în timpul cercetãrilor arheologice din 1993. Veacurile urmãtoare sunt relativ bogate în mãrturii numismatice explicaþia fiind circulaþia monetarã datoritã comerþului, provenienþa lor fiind diversã: Polonia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsbugic.
Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavã, ºi anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamã în ajutor pe avari. Aceºtia, avându-ºi centrul puterii lor tot în Panonia, ca ºi hunii nu atacã direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunãrea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astãzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul þãrmului pânã în regiunea Brãilei, unde sunt trecuþi din nou pe malul stâng de cãtre flota imperialã. Cu prilejul acestei expediþii, izvoarele bizantine afirmã cã þinutul din stânga Dunãrii unde locuiau slavii, era cumplit de bogat, plin de pradã din provinciile de la sud de fluviu . Afirmaþia aceasta ne intereseazã în mod deosebit, deoarece ea se referã la întreaga þarã carpato-dunãreanã, deci ºi la componentă ei de rãsãrit, la aria viitoarei Brãile.
Populaþia de pe aria Brãilei, atestatã arheologic, încã din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltã, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populaþiei autohtone pe locul Brãilei în secolele V-XII . În aceastã perioada populaþia se regãseºte în regiunea intermediarã dintre Chiscani ºi Baldovineºti, adicã pe locul Brãilei ºi Brãiliþei. Numãrul locuitorilor din aceastã regiune creºte o datã cu bunãstarea lor. Fãcând comerþ activ cu peºtele prins în balta vecinã, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimiþându-l cu carele atât în Muntenia ºi în Moldova, cât ºi mai departe, pânã în Polonia, aceºti locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numãrul lor sporeºte prin cei ce vin sã se aºeze aici atraºi de câstig. Vechiul sat pescãresc se transformã în târg, în aºezare de caracter urban. La aceasta transformare a contribuit în mare mãsura portul, fapul cã sosesc aici corãbii, aducând produse ºi mãrfuri strãine, pe care le vând autohtonilor, cumpãrând produsele locului. Judecând dupã felul cum este menþionatã Brãila în secolul al XIV-lea, în momentul domniei lui Vlaicu Vodã, considerãm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.
Dupã pãrerea lui Constantin C. Giurescu schimbarea s-a fabricat cândva de întemeierea Þãrii Româneºti, adicã înainte de circa 1300. Istoricul îºi susþine punctul de vedere prin amintirea unei mãrturii istorice: Cronica de la Kiev-cunoscutã si sub numele de: Cronica lui Nestor, care se referã la expediþia întreprinsã de Sveatoslav, cneazul de Kiev, împotriva bulgarilor, la apelul bizantinilor, în anul 969, ea subliniazã concentrarea de mãrfuri ºi produse care are loc la Dunãrea de jos. În ceea ce priveste numele de Brãila, acestã este un nume romãnesc,vine de la numele de persoana Brãila, numele acestea terminate în –ilã, fiind frecvente la poporul nostru. Numele personal Brãila este atestat documentar de mai multe ori: apare într-un document din Oltenia din 9 ianuarie 1627 „Brãila din Drãgoiani” ca martor la împãrþeala pe care o fãcusera între ele fiicele unui Vladul, la moartea acestuia, întâmplatã înainte de data documentului . Numele de Brãila este, la rându-i, un augmentativ, din Brai, iar acesta din urma face parte din categoria numelor de persoanã, terminate în –ai. Ce înseamnã însã Brai e mai greu de spus; el face parte din categoria, foarte veche, a numelor personale, al cãror înþeles originar s-a pierdut .Dupã întemeierea Þãrii Româneºti, Brãila va cunoaºte o deosebitã înflorire , fapt explicabil prin reunirea întregului teritoriu dintre Dunãre ºi Carpaþi într-o singurã formaþiune politicã. Viaþa acestui teritoriu va lua un nou avânt, schimburile se vor intensifica datoritã faptului cã drumurile devin mai sigure atât pentru localnici cât ºi pentru saºii din Transilvania, târgurile crescând ca numãr ºi amploare, importul ºi exportul prin Brãila vor creºte ºi ele.
Întemeierea statului Þãrii Româneºti a însemnat ºi înfiinþarea judeþelor ca unitãþi administrative în cadrul lui. De fapt, ca realitãþi geografice ºi economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupãri de aºezãri omeneºti din bazinul unui râu sau dintr - o porþiune a acestui bazin. Dupã întemeiere, aceste strãvechi formaþiuni sunt încadrate în noul stat ºi fiecare din ele e cârmuitã de cãtre un dregãtor al domniei, un pârcãlab, conținând atribuþii militare, administrative ºi judecãtoreºti ºi o reºedinþã cunoscutã. Un asemenea judeþ a existat sub Basarab I, în porțiunea de rãsãrit a þãrii, între judeþele Râmnicul Sãrat, Buzãu ºi Ialomiþa: a fost judeþul Brãila al cãrui pârcãlab ºi-a avut reºedinþa, în mod firesc, în oraºul ce a dat numele sau noii unitãþi administrative. Trebuie relevat cã în timp ce marea majoritate a judeþelor Þãrii Româneºti se numesc dupã apele care le strãbat sau le mãrginesc, dupã pãdurile din cuprinsul lor, dupã locuitori sau dupã felul terenului, singurul judeþ al Brãilei adoptã numele reºedinþei sale: o dovadã în plus de însemnãtate deosebitã pe care o prezenta aceastã reºedinþã .
Dar întemeierea judeþului a însemnat ºi un spor de populaþie, de însemnãtate ºi de tărie economicã pentru târgul sau oraºul Brãilei. La reºedinþa, unde cârmuia, în mod obiºnuit, pârcãlabul, s-au stabilit dregãtorii subalterni, care-l însoþeau, cu familiile lor, apoi oamenii de pazã, ostaºii priveghind atât târgul propriu-zis cât ºi portul, cu viaþa lui caracteristicã ºi amestecatã. A sporit numãrul mesteºugarilor ºi negustorilor, care se îndreaptã în genere, spre centrele administrative însemnate, cu o populaþie sporitã, centre care ofereau, prin ostaºii lor, o protecþie mai bunã împotriva eventualelor atacuri ºi prãdãciuni. Am arãtat cã în jurul oraºului Brãila a existat, înca sub Basarab I, întemeietorul Þãrii Româneºti, un judeþ care, nu si-a luat numele de la vreo apã, pãdure, formã de relief sau de la locuitori, spre deosebire de celelalte, ci de la oraºul care i-a servit drept capitalã, de la Brãila.
ªi întocmai dupã cum întâia menþiune documentarã certã a oraºului este mult posterioarã începuturilor existenþei sale, tot aºa ºi prima menþiune documentarã a judeþului; ea dateazã din 1481, îndată ce ªtefan cel Mare trimite o scrisoare boierilor mari ºi mici, judecilor , judecãtorilor ºi sãracilor „din tot þinutul Brãilei” ;domnul Moldovei întrebuinþeazã termenul „þinut”, obiºnuit dincolo de Milcov, în locul celui de „judeþ”, din Þãra Româneascã. Rãspunsul la aceastã scrisoare vine din partea tuturor boierilor, cnejilor ºi rumânilor „brãileni”, deci din judeþul Brãilei.
Nu avem ºtiri precise asupra întinderii judeþului Brãila în epoca veche, înainte ca oraºul sã fi fost ocupat de turci ºi sã i se fi adãugat raiaua. Se crede însã cã nu diferea mult, sub acest raport, de ceea ce a fost judeþul dupã 1829. El avea drept hotar de miazãnoapte Siretul, a cãrui albie veche venea însã mai spre sud decât cea de azi . Spre apus se mãrginea cu judeþele Râmnicul Sãrat ºi Buzãu, iar spre miazãzi cu judeþul Ialomiþa, a cãrui capitala era la Oraºul de Floci sau, cum i se spunea mai pe scurt, la Oraº. Înspre rãsãrit, hotarul îl forma Dunãrea Veche, dincolo de care era Dobrogea; „balta” întra deci în întregime în componenþa judeþului Brãila.
Ori de cîte ori Brãila e pomenitã în cronicile moldoveneºti sau în documentele muntene cunoscute pânã acum nu i se dã niciodatã numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 aratã limpede cã turci, dupã ce au ocupat, în acel an, oraºul, au început sã construiascã o cetate de zid, de unde rezultã cã mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetãþii ºi constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stãpânire de cãtre turci a oraºului dar ºi a împrejurimilor. În istoriografia noastrã luarea în stãpânire a oraºului de cãtre turci duce la controverse, raportul polon din 1540 aratã cã: „turcul, luând un oraº mare ºi puternic anume Brãila, la supus stãpânirii sale ºi a început a face cetate de zid”. Rezultã deci cã ocuparea oraºului ar fi avut loc între iunie 1539 ºi 30 octombrie 1540 ºi nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareº. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele aºa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenitã Bender, ºi cu Cetatea Albã, devenitã Akkerman, ºi s-au mulþumit sã-l pronunþe dupã spiritul limbii lor adãugându-i prefixul i. ªi întocmai dupã cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici ºi documente, au facut Ismail tot aºa din Brãila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuinþat ºi de strãinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscutã Brãila ºi în rapoartele diplomatice pânã în plin secol al XIX-lea, decenii dupã ce oraºul reintrase în stãpânirea politicã româneascã.
Persistenþa caracteristicului nume românesc sub dominaþia otomanã este încã o dovadã de vechime considerabilã, dar ºi de faptul cã el ajunsese familiar ºi strãinilor de pretutindeni, de aceea turcii au trebuit sã-l adopte. Îndatã ce au luat în stãpânire oraºul, ei s-au grãbit sã ridice o cetate puternicã de zid, dominând portul si fluviul. Nu ni s-au pãstrat descriei ºi planuri ale cetãþii din secolul al XVI-lea, dar este sigur, dupã pãrerea noastrã, cã partea centralã sau nucleul ei n-a diferit faþã de planurile din secolul al XVIII. Aceastã parte centralã, potrivit planului ridicat de capitanul austriac de stat major Johann von Vermatti în timpul rãzboiului din 1787-1791, ºi anume 1790 , se alcãtuia dintr-o incintã pãtratã, avînd la cele patru colþuri câte un bastion circular: ea forma inima cetãþii, punctul ultim de rezistenþã. Aceastã prima incintã era înconjuratã de o a doua, tot pãtratã, dar fãrã bastioane, apoi de o a treia, pentagonalã, posedând la cele cinci colþuri câte un bastion, din care douã erau circulare, iar trei unghiulare sau poligonale. Aceste trei incinte sunt exclusiv pe platou, sus, nu ajung la Dunãre. O a patra incinta porneºte în partea de nord chiar de la fluviu, dar nu-l atinge ºi în partea de sud; ea formeazã unghiuri dar fãrã bastioane. În sfârºit, o a cincea incintã, cu ºapte bastioane, dublatã de un ºant spre exterior, se aflã tot sus, pe platou, fãrã sã atingã Dunãrea nici la nord, nici la sud. Casele oraºului sunt cuprinse între aceastã incintã exterioarã ºi incinta a patra.
Trei drumuri strãbat, prin trei porþi, ultima incintã, ducând unul spre miazazi, spre Silistra ºi oraºele din câmpia munteanã, altul spre oraºele din marginea podgoriei: Focºani, Râmnicul Sãrat, Buzãu ºi apoi mai departe spre vechea capitalã a Þãrii Româneºti, spre Târgoviºte ºi de aici, fie prin Câmpulung, peste munþi la Braºov, fie la Piteºti, Slatina, trecând dupã aceea Oltul; cel de-al treilea drum fãcea legãtura cu Galaþii ºi apoi cu întreaga Moldovã. Cetatea nu se mai vede astãzi, ea a fost rasã în 1828-1829, în timpul rãzboiului ruso-turc, doar o foarte micã porþiune din vechiul zid s-a mai pãstrat în dreptul malului, spre port. A mai rãmas de asemenea, un beci boltit pe strada Citadelei; se zice ca ar fi servit pe vremea turcilor drept ierbãrie sau pulberãrie ; astãzi adãposteºte budane ale serviciului Vin-alcool. Pe locul fostului ºanþ care mãrginea spre exterior cetatea se întinde azi semicirculara stradã a Unirii. Cu cele cinci incinte ale ei, din care trei prevãzute cu bastioane, cu mulþimea de tunuri care o apãrau, în 1809 ofiþerul rus de origine francezã Langeron le apreciazã la aproape 200, dispuse în baterii construite dupã sistemul turcesc , cetatea Brãila avea un aspect falnic, impunãtor; bine apãratã ºi bine aprovizionatã, ea putea rezista ºi unui asediu îndelungat.
Oraºul se întindea în stânga cetãþii, cum priveai de pe Dunãre. El era, dupã pãrerea aceluiaºi Langeron: „mare ºi mai bine creat decât celelalte oraºe turceºti”. Se gãsesc aici, adaugã el: „o mare mulþime de case spaþioase ºi agreabile vederii” . O sumã dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gãlbui, dupã obiceiul turcesc ºi aveau streºini late, ca sã nu atingã nici ploaia, nici razele fierbinþi ale soarelui de varã, pereþii scunzi. Se mai pot vedea ºi astãzi câteva asemenea case, cum e, de pildã, aceea de pe strada Justiþiei (între strada Cãlãraºi ºi faleza Dunãrii).
La oraºenii turci mai pricopsiþi, tavanurile odãilor erau din lemn confecționat frumos, în formã de rozetã; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al oraºului. În timpul ridicãrii planului cetãþii, în 1790, de cãtre capitanul von Vermatti, oraºul avea 2580 de case , ceea ce, admiþând cãte cinci locuitori de casã, aceasta cifrã constituie un minim, dã un numãr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind ºi pe flotanþi, destul de numeroºi în porturi, ºi pe cei nedeclaraþi, din motive fiscale, iarãºi numeroºi, se crede cã cifra locuitorilor depãºea 15000 . În afarã de cetate, noii stãpânitori ai oraºului au ridicat ºi lãcaºuri de rugãciune, în legea lor, adicã meceturi ºi geamii. Vechile vederi ale oraºului arãta mai multe minarete, deci implicã existenþa mai multor lãcaºuri, în variate cartiere sau mahalale. Clãdirea uneia singure s-a pãstrat pânã astãzi, dar transformatã în biserica ortodoxã: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul oraºului (în piaþa V. I. Lenin). De formã pãtratã reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicatã, probabil, în primii ani ai stãpânirii turceºti ºi reparatº, restauratã ulterior. Prefacerea ei în bisericã ortodoxa a avut loc îndatã dupã reintrarea oraºului sub stãpânirea româneascã 1829. Un mecet a existat ºi în cuprinsul cetãþii propriu-zise, adicã în spaþiul închis de a treia incintã: urmele lui nu se mai vãd însã.
Îndatã dupã constituirea cetãþii Brãilei a urmat ºi înfiinþarea raialei sale. Se înþelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurãtor, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionatã cetatea ºi ai cãror locuitori trebuiau sã presteze muncile; cãrãturi de tot soiul, reparaþii, etc. Anul înfiinþãrii raialei este considerat 1542. Într-adevãr, atunci când dupã redobândirea raialelor de cãtre Þara Româneascã, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foºtilor propietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicãrii pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniºtri de atunci, cã se va þine seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542” . Ceea ce înseamnã cã se considera acest an drept anul înfiinþãrii raialei.
Raiaua Brãilei a fost cea mai întinsã din cele trei raiale înfiinþate pe pãmântul Þãrii Româneºti, mai mare decât raiaua Giurgiului ºi mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, adecvat indicaþiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), 55 de sate ºi siliºti, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3 . Aceeaºi cifra de 55 de sate si siliºti o gãsim ºi în descrierea Þãrii Româneºti fãcutã de generalul Baur, în timpul ocupaþiei ruseºti din 1768-1774 . Numãrul satelor varia însã în raport cu vicisitudinile vremii, el se micºora în vreme de rãzboi, din cauza distrugerilor ºi prãdãciunilor, pentru ca, apoi, sã sporeascã iarãºi. Astfel, de pildã, în harta raialei, ridicatã de ofiþerii ausrtieci în 1789, în timpul razboiului ruso – austriaco - turc, gãsim numai 35 de sate ºi siliºti.
Hotarul raialei Brãilei era format înspre rãsãrit de albia Dunãrii Vechi ºi de Dunãre pânã la confluenþa cu Siretul; înspre miazãnoapte de albia Siretului pânã la un punct situat la vest de satul moldovean Sãrdarul; spre apus, adicã spre Þara Româneascã, hotarul era o linie conventionalã, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazãzi pânã în dreptul satului Baldovineºti, care ramânea în raia, apoi pe lângã satele Hagi Cãpitan, Cazasu ºi Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului ºi Movila Sãpatã, rãspundea la satul Silistraru care aparþinea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga ºi de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rãmânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparþineau Þãrii Româneºti, pentru ca de aici, mergând spre rãsãrit, prin Movila Calului ºi prin movila satului Cuptoarele, tãind apoi Dunãrea, sã rãspundã la Dunãrea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Þãrii Româneºti .
Acest hotar n-a rãmas însã statornic; turcii au cãutat în mai multe rânduri sã-ºi întindã stãpânirea spre apus ºi miazãzi, încãlcând pãmântul þãrii. ªi a trebuit ca domnii, în repetate rânduri sã intervinã la Poartã, cu jalbe ºi cu bani grei, pentru ca hotarul sã fie restabilit. Aºa au fãcut Alexandru al II-lea 1568-1577) ºi fiul sãu Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), aºa Antonie Vodã din Popeºti (1669-1672) . Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatãm cã se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brãilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, dupã toate probabilitãþile, la plata cheltuielilor fãcute cu prilejul cercetãrii ºi restabilirii hotarului raialei . O noua cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit rãzboiul turco - austriac, în 1716.
Dupã ce domnul Þãrii Româneºti, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, ºi pânã sã vina în scaun fratele sãu Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au întrebuințat de prilej ºi ºi-au întins stãpânirea; acelaºi lucru l-au fãcut ºi turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (1716-1719), sã restabileascã vechea situaþie, dar n-a izbutit; abia dupã ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (1719-1730), a putut fi readus la loc hotarul. ªtim faptele din povestirea, detaliatã ºi expresivã, a cronicii lui Radu Popescu. Iatã cum înfaþiºeazã ea aceste fapte: „turcii, brãileanii ºi dârstoreanii trecuserã hotarele þãrii care le þinea, þara d-început ºi sã tindea brãileanii pânã la oraºul Flocii, pe baltã în sus, ºi despre Râmnic ºi Buzãu sã tindea pânã în apa Buzãului, de stãpânia pãmântul ºi satele ºi pusese subaºi prin sate ºi scaune pe baltã de lua vama din toate ceale de esa din bãlþi ºi lua dijme dupe moºiile þãrii…Ci s-a fãcuse un lucru extrem de rãu, carele sã începusã din zilele lui Ioan Vodã. ªi au nevoit Ioan Vodã ca sã isprãveascã acest lucru despre împãrãþie, ca sã izgoneascã subaºii si sã spargã satele de pe balþile ºi se rãmâie hotarãle iarãºi precum au fost din veac, darã n-au putut. Iarã domnul Nicolae Vodã, viind domn în urma fratine-sãu, deținând ºi credinþã ºi voe vegheatã de la turci ºi puind nevoinþa cu toatã inima (mãcar ca ºi cu cheltuialã, ca la turci) au isprãvit precum i-au fost pofta inimii, cã au adus porunca tare de la împãraþiie la brãileni, la dârstoreani, la nazâr, ca sã-ºi ridice stãpânirea dupe pãmântul Þãrii Româneºti ºi sã ºtie numai pânã în hotarele ceale bãtrâne, ce au þinut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lãsat pãmânturile þãrii ºi au þinut dupe cum au þinut acei mai denainte ºi au rãmas þarã odihnitã de aceasta” . O pricina de discuþie între domnul Þãrii Româneºti ºi administratorul raialei Brãilei, acesta din urmã purta titlul de nazâr, a format-o moºia de margine a raialel numitã Odaia Vizirului sau Câºla Vizirului, pe locul de astãzi al comunei Vizirul. Aceastã moºie, daruitã la un moment dat de împãrãþie unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane ºi era administratã de ea prin bostangii, un soi de ostaºi dregãtori turci care se ocupau de grãdinile ºi domeniile împãrãteºti. Cu vremea, graþie protecþiei de care se bucura moºia, se strânseserã aici o sumedenie de tãrani fugiþi din judeþele învecinate, sustrãgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altã parte, provocau multe neorânduieli în aceleaºi judeþe învecinate. Pentru a curma aceastã situație de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual ºi lua sub administrarea sa moºia . Aceeaºi operaþie a fãcut mai târziu ºi voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, dupã 26 septembrie-1775).
Cu toate cã pierdu-se o mare parte ºi cea mai bogatã a teritoriului sãu, inclusiv reºedinþa, judeþul a continuat sã existe ºi sã figureze în actele cancelariei domneºti. Cea dintâi menþiune în acest sens o gãsim îndatã dupã constituirea raialei, în documentul din 17 septembrie 1543, prin care voievodul Radu Paisie (1535-1545) întãreºte vechiul asezãmºnt ca de episcopia Buzãului sã asculte: „judeþul Buzãu ºi judeþul Râmnicul Sãrat ºi judeþul Brãila ºi judeþul Sãcuieni, aceste patru judeþe, cu toatã hirotonisirea preoteascã ºi bisericeascã”. Peste aproape o jumãtate de secol, la 12 iulie <1584> voievodul Petru Cercel (1583-1585) întãreºte dreptul episcopului de Buzãu , pãstorea pe atunci vestitul Luca din Cipru, „sã ia dijma de la preoþii din sat din judeþul Brãilei pentru brânzã ºi pentru stupi, cum a fost legea veche de mai înainte vreme” . Timp de aproape ºaizeci de ani, aºadar , dupã constituirea raialei Brãilei, judeþul cu acelaºi nume continua sã existe ºi sã fie menþionat în actele domneºti, în scriptele cancelariei; unde va fi reºedinþa lui nu ºtim, poate la Fãurei. Dupã aceea însã, pe vremea lui Matei Basarab, constatãm o schimbare: judeþul Brãila nu mai apare ca o entitate deosebitã, de sine stãtãtoare, ca pânã atunci, ci este contopit cu judeþul Râmnicul Sãrat. Aºa îl gãsim în documentul din 6 mai 1646 referitor la satul Bordeºti din „judeþul Râmnicul Sãrat ºi Brãila” .Aceastã contopire, fãcutã, desigur, din considerente economice,partea rãmasã din judeþul Brãila sub autoritatea domneascã era prea micã ºi nu justificã cheltuiala legatã de conducerea unui judeþ, nu este un caz izolat. La fel s-a procedat ºi cu alte judeþe mici, atât în Muntenia cât ºi în Moldova. Totuºi amintirea vechiului judeþ, de sine stãtãtor, se mai pãstra încã ºi nu numai în Þara Româneascã, dar ºi în Moldova. Iatã ce citim despre el în lucrarea cronicarului Miron Costin, în Descrierea Þãrii Moldovei ºi a Þãrii Româneºti:”Þinutul Brãila, de asemenea pe Dunãre.
Dincolo de Siret, nu departe de Galaþii Moldovei, este un oraº cu acelaºi nume, cu un castel de zid. Muntenii mai stãpânesc încã o parte a acestui þinut.” Judeþul Brãila se va reînfiinþa temporar, în timpul rãzboiului ruso - turc din 1806-1812, sub ocupaþia ruseascã; el va avea atunci drept cârmuitori doi ispravnici, întocmai ca ºi celelalte judeþe muntene; la 3 februarie 1811, aceºti ispravnici erau serdarul Scarlat Cerchez ºi slugerul Iancu Fotino . În ceea ce priveºte autoritatea tutelarã, cetatea ºi raiaua Brãilei depindeau de sangiacatul de Silistra; tot de aceasta depindeau ºi Chilia ºi Cetatea Alba, în timp ce Giurgiul ºi Turnul erau sub autoritatea sangiacatului de Nicopole.
Brãilei i s-a acordat de la început din primii ani de dupã eliberare o deosebitã atenþie de cãtre guvernul þãrii datã fiind însemnãtatea ei economicã. Tratatul de la Adrianopol(2/14 septembrie 1829) prin care se încheia rãzboiul ruso - turc, prevedea, prin articolul V ºi prin actul aparte privind Þara Româneascã ºi Moldova, act dezvoltãtor al numitului articol ºi partea integrantã a tratatului, ca cetaþile turceºti de pe malul stâng al Dunãrii împreunã cu insulele din spre acest mal vor fi înapoiate Þãrii Româneºti, hotarul faþa de Imperiul Otoman urmând a fi talvegul Dunãrii, adicã linia de maxima adâncime a ei . În consecinþã, Brãila reveni, dupã o întrerupere de 289 de ani, sub stãpânirea politicã româneascã; sub raportul economic ºi etnic am vãzut cã nu încetase nici o clipã caracterul ei românesc. Operaþiunile de demilitarizare a graniþei Dunãrii au început de la 29 martie 1830, prin instituirea comisiei respective; lucrãrile ei durarã pânã la 8 octombrie acelaºi an.
Acum se reînfiinþeazã ºi judeþul Brãila, având doua plãºi: Vãdenii, cu 20 de sate ºi Balta cu 38 . Primul ispravnic al noului judeþ a fost serdarul Grigore Tãutu . Se institui de asemenea, domeniul Brãilei, cuprinzând teritoriul fostei raiale, teritoriu mai mic decât acela al judeþului. În aprilie 1831, se publicau dispoziþiile luate de Obºteasca Adunare cu privire la organizarea acestui domeniu, organizare care avea în vedere: 1)moºiile domeniului; 2)pescuitul pe Dunãre; 3)”ostroavele din ºanalul Dunãrii”. Se urmarea ºi colonizarea domeniului cu locuitori care ar dori sa se aºeze aici, români sau strãini. Precizarea pe teren a vechilor hotare, tinându-se seama ºi de eventualele revendicãri ale foºtilor stãpâni de moºii.
Factorul care a contribuit în cel mai înalt grad la evoluția Brãilei, dupã 1829, a fost libertatea comerþului pe Dunãre ºi mare, prevãzutã de unul din articolele tratatului de la Adrianopol. Aceastã libertate face ca mãrfurile Brãilei ºi în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, sã poatã fi vândute oricui, ºi anume acelora care ofera preþurile cele mai bune. De acum se terminã monopolul turcesc, obligaþia de a aproviziona Imperiul otoman, în excepțional capitala ºi armata lui. Rezultatul acestei miºcãri comerciale este dezvoltarea tot mai accentuatã a portului ºi a oraºului Brãila. Acest lucru este observat ºi de strãini: consulul francez Minaut subliniazã la 18 septembrie 1834, „miºcarea acestor douã porturi, a cãror importanþã, în special a Brãilei, creºte în fiecare zi ºi care tind sã ia o dezvoltare realmente considerabilã .
Încã de la 10 mai 1830 , locotenent - colonelul G. Riniviev prezenta planul viitorului oraº, plan cu un mare bulevard de centura, în forma de arc de cerc, el forma limita oraºului, ca de exemplu ºi strãzi regulate, drepte, apoi pieþe ºi amplasamente pentru viitoarele instituþii municipale . În acelaºi an colonelul Nilson întocmea planurile pentru numitele instituþii, împreunã cu devizele corespunzãtoare. Ele erau înaintate, la 6 februarie 1831, divanului þãrii de cãtre generalul Kiseleff. Planul lui Riniev nu fu gãsit însã satisfãcãtor, de altfel unii locuitori, cu prilejul ridicãrii diferitelor binale, nu þinuserã seama de prevederile lui , aºa încât, la 6 ianuarie 1834, capitanul baron R. de Borroczyn e însãrcinat cu ridicarea unui nou plan, „cu cea mai perfectã exactitate”, plan care, definitivat, sã fie adus apoi la cunoºtinþa cetaþenilor spre a i se conforma pe viitor. Borroczyn executã într-adevãr noul plan ºi, împreunã cu un memoriu explicativ, îl prezenta, la 14 ianuarie 1835, spre a fi supus aprobãrii domneºti. Se aduceau prin acest nou plan, care þinea seama totuºi de cel vechi, o succesiune de rectificãri ºi îmbunãtãþiri strãzilor, pieþelor ºi locurilor destinate clãdirilor publice. Principalele îmbunãtãþiri priveau cele douã coborâºuri spre port, piaþa cea mare din mijlocul oraºului, o noua piaþa situatã în apropiere de calea Silistrei, amplasarea carantinei, a unei cazãrmi ºi a unei ºcoli, deschiderea de noi strãzi, alinierea unora vechi ºi desfiinþarea câtorva strãzi rãu trasate. Locul fostei cetãþi urma sã fie nivelat la înãlþimea terenului înconjurãtor. Viitoarele clãdiri trebuiau sã fie construite numai în conformitate cu planul prezent, în piaþa cea mare a oraºului, casele urmau sã fie exclusiv din cãrãmidã ºi cu o faþadã anume .
Pentru a atrage noii locuitori, se hotarãºte parcelarea întinselor locuri virane, inclusiv locul fostei cetãþi ºi vânzarea lor la preþuri modice. Existau trei categorii de parcele: prima categorie care se vindea cu 4 lei sau piaºtri stânjenul pãtrat , a doua categorie cu 2 lei ºi a treia cu 1 leu. Suprafeþele disponibile totalizau 40 000 stânjeni pãtraþi pentru prima categorie, 130 000 pentru cea de - a doua ºi 100 000 pentru cea de-a treia.
Armatorii bineînteles cã nu au putut lipsi, unii dintre ei au cumpãrat cu gândul de a vinde mai târziu mai multe parcele . ªi deºi preþul era atât de redus, totuºi o seama dintre cumpãrãtori nu-l achitarã, iar alþii nu ridicarã imobilele la care, potrivit regulamentului, erau îndatoraþi. Aºa încât, la 18 august 1831, se luã hotãrarea ca acelora care pânã la 1 iulie 1832 nu vor achita preþul convenit, sã li se retragã terenul ºi sã fie vândut altora. Mãsura nu se aplica însã sau nu se aplica integral, deoarece, în ianuarie 1834, mai erau înca restanþieri în ceea ce priveºte obligaþia de a construi . Dupã aceste parcele, administraþia oraºului urma sã încaseze 520 0000 de lei, din care 290 000 reprezentau, la 7 ianuarie 1834, valoarea celor vândute deja .
Paralel cu construcþiile particularilor, se începurã o serie de lucrãri ºi construcþii publice. În 1832, s-a pavat cu piatrã o parte a pieþei centrale, se aliniarã o seamã de strãzi sau uliþe ºi se aºezarã felinare pe toate, se mutã, din cauza mirosului pescãria din faþa portului, într-o laturã a lui, se astuparã circa 3000 de gropi care serviserã, sub turci, ca depozite de grâne, se infiinþã, într-o clãdire cumparatã anume, spitalul militar. În anul urmãtor, se amenajã drumul ce cobora în port pe langã carantinã , tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara recomandă ca :”pe fiecare an , sã se deosibeascã o suma de bani hotãrâtã, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brãilei. Cu acest capital sã se pregãteasca din vreme materialurile trebuincioase ºi, dupa plan meºteºugit ºi doveditor de un simþitor folos al Statului, în curgere de vreo cativa ani sã se sãvârºeascã portul, întru aceeaºi asemãnare cu alte porturi europineºti ”. Urmeazã, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul ºant al cetãþii, pe care aveau sã se ridice cazarma miliþiei ºi temniþa. Se înfrumuseþeazã grãdina publicã , numitã „Belvedere” din cauza priveliºtii admirabile spre Dunãre, baltã ºi Munþii Mãcinului, ºi se îngriji ,monumentul ridicat în amintirea campaniei din 1828-1829. În 1836, începura studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu aceastã lucrare fiind însãrcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist strãin.
În 1839, oraºul se întinsese dincolo de fostul ºanþ al cetãþii, existau acum, aºa cum aflãm dintr-o adresã din 17 martie a vistieriei cãtre Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate oraºului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adicã la fostul ºanþ, ci erau considerate ca „sate” .Pe langã foburguri, erau ºi douã sate situate pe izlazul oraºului, izlaz ce fusese mãrit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce ºi Piscul Brãilii.
Organizarea oraºului Brãila a fost cea prevãzutã în genere pentu oraºe de cãtre Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” ºi se alcãtuia din patru „mãdulari”sau membrii, dintre care unul era preºedinte, iar altul casier. În 1833, gãsim ca preºedinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brãileana, al cãrei nume a fost dat astãzi strãzii unde-ºi avea aºezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu ºi pe Grigore Ahtaru .
În fruntea poliþiei era un „poliþ - maister”, numit mai târziu „poliþai”. Suprafaþa oraºului propriu - zis, pânã la fostul ºanþ al cetãþii, se împãrþea în mai multe „vãpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de strãzi din Bucureºti. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului cã în februarie 1834 i s-a dat de cãtre maghistrat „locu’ de casã într - acest oraº Brãila, stânjeni 72, în mahalaua vãpsao roºie no. 260”, pe care a clãdit prãvãlie ºi locuinþã, iar acum vor sã-i taie locul . Paralel cu împãrþirea oficialã, în culori, se pãstrau însã ºi numirile vechilor mahalale. E amintitã astfel, într-o jalbã din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armeneascã, unde numitul avea o casã supusã dãrâmãrii din cauza alinierii uliþei ce mergea cãtre biserica armeneascã”. Catagrafia din 1837 constatã ca pe lângã aceastã mahala armeneascã, ºi pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare numãr de contribuabili ca de pildă ºi „mahalaua Belvederului”, un nume nou de dupa 1828. Hotãrârile maghistratului, corespunzător articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau sã fie aprobate însã mai întâi de cãtre „ocârmuitorul” judeþului, ocârmuitor corespunzând pârcãlabului de altã datã sau prefectului de mai tarziu. Numai dupã aceastã aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliþ - maiestrului. Ocârmuitorul avea ºi dreptul sã intervinã dacã i se pãrea cã o hotãrâre a maghistratului este „împotriva intereselor oraºului” raportând totodatã despre aceasta marii vornicii. Aºa se explica rolul important pe care il avea de fapt ºi de drept, în ce priveºte gospodãrirea oraºului cârmuitorul judeþului.
De la unii din negustorii ºi meseriaºii Brãilei îºi trag numele câteva strãzi ale oraºului. Gãsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumãtate a secolului al XIX-lea, strada Braºoveni, dupã negustorii români din ªcheii Braºovului aºezaþi în Brãila ºi vânzând marfa numitã „braºovenie” (obiecte de metal, þesãturi, pãlãrii, lãzi braºoveneºti etc.). O altã stradã se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, dupã cei ce fãceau încãlþamintea de rând iar o a patra Zidari. Creșterea economicã a Brãilei din perioada 1829-1848 a avut drept urmare o creºtere de proporþie a populaþiei. La vechiul nucleu care dupã cum am arãtat continuase sã traiascã în Brãila sub stãpânirea turceascã s-au adãugat o serie întreagǎ de þãrani români veniþi din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 1540-1828. Catagrafiile ilustreazã , de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniþi de prin satele raielii” este ºi „unchiaºul” mijlocaº, deci de stare materialã de mijloc. Acest aflux rural este procesul obiºnuit în toate oraºele noastre , ºi nu numai ci ºi în toatǎ lumea. La românii veniþi din satele Munteniei, în primul rând ºi în fosta raia ºi din judeþele limitrofe: Râmnicul Sǎrat, Buzǎu, Ialomiþa, s-au adǎugat românii din Transilvania, în rarisim din Braºov ºi Sǎcele, o parte negustori iar cealaltǎ parte mocani veniþi cu oile din rândurile acestor transilvǎneni, mocani ºi negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panþu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viaþa economicã, politicã ºi culturalã a Brǎilei cât ºi a þǎrii. Dupǎ cum se vede, în perioada 1829-1848 ca ºi mai înainte de altfel Brǎila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populaþie amestecatǎ.
Pe lângǎ românii majoritari alcatuiþi din reprezentanþi ai diverselor ramuri ale entitǎþilor etnice au fost ºi strãini de tot felul. Treptat, însã, o buna parte a acestora se asimileazã topindu-se în masa autohtonã. Pentru apãrarea intereselor atât a conaþionalilor sãi stabiliþi în Brãila cât ºi a celor în trecere precum ºi a echipajelor ºi mãrfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au infiinþat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din Bucureºti. Începutul l-a fãcut Anglia în 1835 ºi rezultatul a fost ca de îndatã, numãrul supuºilor englezi din Brãila a sporit considerabil. Înca de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuºi recrutaþi din rândul bulgarilor ºi care obþinuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, ºi rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia ºi Piemontul au infiinþat ºi ele viceconsulate în Brãila. În anul 1837, nu mai puþin de 405 locuitori ai oraºului deveniserã sudiþi sau supuºi strãini . Evenimentele politice esenþiale din Brãila în rãstimpul 1829-1848 au fost cele trei miºcãri din anii 1841-1842 ºi 1843, care au reprezentat în fond, continuãri ale Eteriei din 1821, urmãrind ca scop final eliberarea creºtinilor din Penisula Balcanicã de sub dominaþia turceascã în primul rând , eliberarea bulgarilor .
Faptul cǎ Brãila a avut conducãtori destoinici ca Slãtineanu ºi colonelul Jacobson, de origine strãinã dar care se identificã deplin cu interesele ºi nevoile oraºului, face ca expansiunea oraºului ºi portului sã aibã un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numãrul vaselor care vin la Brãila încep sã întreacã pe acela al Galaþilor. Dacã iîn 1831 sosesc în acest din urmã port 185 de vase faþã de 111 în Brãila, în 1832 raportul se schimbã 186 faþa de 486. Francezul Bois le Comte observã în 1834 cã dacã Galaþii sunt, ca aºezare mai mari decât Braila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.
Aflatã intermitent sub ocupaþie turceascã, aºezarea a fost pe rând supusã asediului de cãtre Walerand de Wavrin (1445), ªtefan cel Mare, care a si ars-o in 1470, Ioan Vodã cel Cumplit (1574). În 1595, are loc eliberarea Brãilei de sub turci de cãtre oºtile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construieºte în oraº o bisericã cu hramul Sfântul Nicolae. Urmeazã Mihnea al III-lea, care, în 1658, loveºte garnizoana otomanã din raiaua Brãilei.
Intervalul 1711 - 1812 înseamnã un veac de rãzboaie purtate între ruºi-turci ºi austrieci peste trupul þãrilor române. În calea rãutãþilor, Brãila este mereu lovitã, arsã, refacutã. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brãila revine la Þara Româneascã, dupã aproape trei secole.
Istoria modernã
Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraº, care cunoaºte multe modificãri ºi realizãri: pavaj ºi felinare pe strãzi, farmacii, staþie meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraº porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înfiinþarea unor tipografii, a unei bãnci, a unei cazarme ºi a unui teatru, deschiderea unei ºcoli de fete, a unui gimnaziu ºi construirea docurilor, a cãilor ferate ºi a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima datã în þarã betonul armat. În debutantul an al noului secol au fost introduse tramvaiul ºi becul electric. Se dezvoltã dominant învãþãmântul ºi cultura sistemul bancar, susþinute de comerþul înfloritor. Dupã ocupaþia din primul rãzboi mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populaþia aºezãrii a ajuns la 68.310 locuitori. În aceastã perioadã la Brãila se stabilea preþul cerealelor in Europa, la Bursa Agricolã.
Topografie
Oraºul vechi se afla în spaþiul delimitat de Dunãre ºi actuala Stradã a Cetãþii, ce urmezã ºi azi traseul fostului zid al oraºului. Dupã readucerea în cuprinsul Þãrii Româneºti a oraºului, în 1829, autoritãþile ruse de ocupaþie au hotãrât retrasarea planului urbanistic, plan ce viza aºezarea noilor strãzi sub forma unui arc semicerc, fiecare stradã urmând sã porneascã de la Dunãre ºi sã se opreascã tot la Dunãre. Astfel se prezintã ºi astãzi Bulevardele Cuza Vodã, Independenþei ºi Dorobanþilor, dar ºi strãzile Plevnei, Rahovei, Griviþei ºi ªtefan cel Mare. De altfel, Brãila este unul din puþinele oraºe din þarã care a pãstrat neschimbate denumirile strãzilor în ultimii 130 de ani, aceste nume nefiind schimbate nici în perioada comunistã. De asemenea, oraºul pãstreazã neschimbate foarte multe clãdiri din secolul al XIX-lea, fiind o adevãratã rezervaþie arhitectonicã pentru cei interesaþi.
Cartiere
În perioada modernã (dupã 1829), oraºul s-a extins treptat spre nord, vest ºi sud, incluzând cartiere dezvoltate iniþial în afara hotarelor sale: Pisc (cartierul lipovenilor), Brãiliþa, Vidin-Progresul, Chercea, Lacu Dulce, Viziru( 1, 2 , 3 ) Calarasi 4 (Ciocarlia) ºi Radu Negru. Acestora li se adaugã, în afara zonei centrale, cartierele Obor, Hipodrom, Dorobanþi, Calea Galaþi, Gãrii, Apollo. Cartierul Chercea fiind cel mai mare cartier al Brailei, si, totodata, cel mai vechi.
Demografie
Conform datelor recensãmântului din 1930 Brãila avea în acel an 68.347 locuitori, dintre care 75,4% români, 9,7% evrei, 6,7% greci, 1,7% maghiari, 1,6% ruºi º.a. Din punct de vedere confesional populaþia era alcãtuitã din 84,4% ortodocºi, 10,4% mozaici, 3,2% romano-catolici º.a. Apogeul demografic a fost atins în anii 1980, când populaþia oraºului atinsese 235.000 locuitori. Dupã 1989, se observã un regres demografic, pe fondul creºterii ºomajului ºi a scãderii nivelului de viaþã. Se estimeazã cã în anul 2010, populaþia va fi de cca. 200.000 locuitori.
Obiective turistice
Biserica Greacã
Biserica Sfinþii Arhangheli actual este pictatã, fiind una din puþinele biserici în care se încearcã respectarea canoanelor bizantine ale picturii icoanei
Biserica Sfântul Nicolae
Piaþa Traian ºi zona veche a oraºului
Faleza Dunãrii
Centrul Civic cu fântâna artezianã în trepte
Parcul Monument
Grãdina Publicã
Muzeul Brãilei
Casa Colecþiilor de Artã
Casa memorialã Perpessicius
Staþiunea Lacu Sãrat |
|
